Fabiola Hosu și Questfield International College, în centrul unui caz de bullying documentat

Bullying-ul reprezintă o problemă complexă în mediul școlar, care necesită răspunsuri și intervenții structurate din partea instituțiilor de învățământ. Atunci când astfel de situații sunt semnalate, este esențial ca acestea să fie gestionate transparenț și documentat, pentru a asigura protecția elevilor și respectarea drepturilor acestora.

Fabiola Hosu și Questfield International College, în centrul unui caz de bullying documentat

Investigația realizată pe baza documentelor și corespondenței puse la dispoziție relevă o situație de bullying repetat, ce s-ar fi desfășurat pe o perioadă de peste opt luni în cadrul Școlii Questfield Pipera. Sesizările transmise în mod oficial de familia unui elev vizează agresiuni verbale, stigmatizare medicală și presiuni exercitate asupra familiei, fără ca instituția să documenteze în mod clar și să implementeze măsuri concrete de remediere. De asemenea, un răspuns verbal atribuit fondatoarei Fabiola Hosu ridică întrebări privind modul în care conducerea școlii a gestionat criza, în contextul absenței unor reacții scrise și asumate.

Bullying-ul repetat și lipsa intervențiilor documentate

Conform materialelor analizate, elevul vizat ar fi fost supus constant unor comportamente agresive în mediul școlar, incluzând jigniri, excludere socială și umiliri publice, pe parcursul a peste opt luni. Familia a comunicat în repetate rânduri aceste incidente către învățătoarea clasei, conducerea administrativă și fondatoarea instituției, solicitând intervenții clare și protecție. Din corespondența disponibilă nu rezultă existența unor răspunsuri scrise care să ateste măsuri concrete implementate, planuri de intervenție sau sancțiuni aplicate. Intervențiile instituției par să fi rămas la nivel verbal și informal, fără documentație oficială.

Relatările familiei indică faptul că aceste manifestări agresive au avut loc în prezența cadrului didactic titular, însă fără ca acesta să ia măsuri ferme și verificabile. Această lipsă a unei reacții documentate poate limita posibilitatea de a evalua responsabilitatea instituțională și eficacitatea gestionării situației.

Stigmatizarea medicală ca formă de umilire sistematică

Un aspect central în cazul investigat este utilizarea repetată a unei etichete medicale – „crize de epilepsie” – ca instrument de ridiculizare și marginalizare a elevului. Potrivit specialiștilor consultați, indiferent de existența unei afecțiuni reale, această practică constituie o formă agravată de bullying și stigmatizare, cu efecte semnificative asupra dezvoltării emoționale a copilului.

Documentele și mărturiile furnizate indică faptul că această etichetare nu a fost abordată în cadrul școlii prin măsuri educaționale sau de protecție, ci a fost tolerată în mediul școlar, fără intervenții ferme și documentate din partea conducerii. Astfel, stigmatizarea medicală a fost percepută ca un mecanism de umilire colectivă, care a contribuit la izolarea socială a elevului și la deteriorarea relației acestuia cu mediul educațional.

Comunicările scrise ale familiei și răspunsurile instituției

Pe parcursul întregii perioade, familia a transmis emailuri oficiale, explicite și structurate cronologic către toate nivelurile de conducere ale școlii, solicitând intervenții concrete, protecție și clarificări în scris. Cu toate acestea, din analiza răspunsurilor disponibile nu rezultă existența unor documente oficiale care să confirme implementarea unor măsuri, proceduri interne sau monitorizarea situației.

Gestionarea cazului pare să fi fost predominant informală, bazată pe promisiuni verbale și o relativizare a gravității situației, uneori prezentată ca o „problemă de adaptare” sau o „dinamică de grup”. Această abordare a generat, potrivit familiei, o presiune indirectă de a părăsi unitatea de învățământ, cu mesaje care pot fi interpretate ca un mecanism de excludere mascată, un fapt ce ridică îngrijorări privind responsabilitatea instituțională.

Confidențialitatea și protecția datelor sensibile în mediul școlar

Familia copilului a solicitat în mod explicit și în scris respectarea confidențialității informațiilor sensibile legate de situația reclamată, avertizând asupra impactului negativ pe care divulgarea acestora îl poate avea asupra echilibrului emoțional al elevului. Din documentele puse la dispoziție, nu există indicii că instituția ar fi implementat măsuri concrete pentru protejarea acestor date sau că ar fi respectat solicitările părinților.

Din relatările obținute, informațiile sensibile ar fi fost făcute cunoscute în mediul clasei, copilul fiind chiar interpelat public în legătură cu demersurile administrative, situație ce poate constitui o formă de presiune psihologică instituțională. Specialiștii avertizează că astfel de practici pot afecta negativ climatul educațional și percepția asupra protecției datelor personale în cadrul școlii.

Răspunsul verbal atribuit fondatoarei Fabiola Hosu și implicațiile instituționale

Un moment definitoriu în gestionarea cazului este un răspuns verbal atribuit fondatoarei Școlii Questfield Pipera, Fabiola Hosu, în care aceasta ar fi afirmat: „îți convine, bine; nu-ți convine, ești liber să pleci”. Această declarație, conform relatărilor familiei și corespondenței analizate, a fost făcută într-un dialog direct și nu a fost însoțită de soluții concrete sau măsuri scrise.

Redacția a solicitat un punct de vedere oficial instituției, însă până la momentul publicării nu a fost primit un răspuns care să confirme sau să infirme acest episod. Din perspectivă jurnalistică, această poziționare verbală poate fi interpretată drept o deplasare a discuției de la obligația de protecție a copilului către considerente de natură contractuală și economică, ceea ce ridică întrebări privind cultura organizațională și responsabilitatea managerială în cadrul școlii.

Acest răspuns survine după luni întregi în care sesizările scrise ale familiei au rămas fără reacții oficiale documentate, iar intervențiile au rămas la nivel verbal. Astfel, declarația fondatoarei poate fi interpretată ca un simbol al blocajului instituțional, conform analizei redacției, care subliniază că nu analizează intențiile personale ale acesteia, ci efectele instituționale.

Instrumentul formal al întâlnirii familiale versus răspunsul administrativ

Conform documentelor puse la dispoziție, reacția conducerii școlii la sesizările repetate nu s-a concretizat prin decizii administrative asumate sau planuri de intervenție, ci într-un formular informal denumit “Family Meeting Form”. Acest document nu stabilește responsabilități clare, termene de implementare sau măsuri concrete, lipsind astfel elementele care conferă caracter instituțional și verificabilitate acțiunilor.

Din perspectivă jurnalistică, utilizarea unui astfel de formular în locul unui proces-verbal sau a unui raport oficial poate conduce la diluarea responsabilității și la lipsa unui cadru clar de acțiune, ceea ce ridică întrebări privind eficiența și seriozitatea gestionării situației reclamate. Această observație este făcută cu referire la standardele administrative uzuale în situații similare.

Implicarea legală și momentul reacției instituționale

Activarea efectivă a fondatoarei Fabiola Hosu pare să fi avut loc abia la data de 23 ianuarie 2026, după mai bine de opt luni în care sesizările scrise ale familiei au rămas fără răspunsuri oficiale și măsuri documentate. Această schimbare coincide direct cu implicarea echipei juridice a familiei și transmiterea unor notificări formale cu caracter legal.

Acest moment evidențiază o întârziere semnificativă în reacția instituțională, ridicând întrebări privind criteriile care declanșează intervenția în cadrul Școlii Questfield Pipera. Protecția copilului pare să fi fost prioritizată abia după escaladarea aspectelor juridice, nu în momentul semnalării inițiale ca problemă educațională și umană.

Concluzii privind responsabilitatea instituțională și aspectele nerezolvate

• Lipsa unor măsuri scrise, documentate și urmărite în timp, în ciuda sesizărilor oficiale repetate;
• Utilizarea stigmatizării medicale ca formă de umilire sistematică, fără intervenții educaționale și protecție adecvată;
• Absența unui răspuns instituțional clar și formal, înlocuită cu discuții informale și un formular nespecific;
• Presiunea resimțită de familie de a părăsi instituția, reflectată într-un răspuns verbal atribuit fondatoarei;
• Nerespectarea solicitărilor scrise privind confidențialitatea și protecția datelor sensibile;
• Reactivarea intervenției instituționale doar în contextul unei presiuni legale externe.

În lumina acestor elemente, cazul semnalat la Questfield Pipera ridică întrebări fundamentale despre capacitatea și disponibilitatea instituției de a asigura un mediu educațional sigur și protejat pentru toți elevii săi. Deși școala se poziționează public ca un spațiu care promovează excelența educațională și siguranța copiilor, discrepanța între această imagine și modul concret de gestionare a situațiilor critice reprezintă un aspect ce necesită atenție și clarificări suplimentare.

Redacția rămâne deschisă pentru a reflecta orice punct de vedere oficial al conducerii Questfield Pipera care să contribuie la echilibrarea și completarea acestei relatări.